Prima finală câştigată de Rafael Nadal la Wimbledon a fost epopeea din 2008 împotriva marelui Roger Federer, după ce pierduse în faţa elveţianului în 2006 şi 2007. Mulţi spun că finala Wimbledon din 2008 a fost “cel mai frumos meci văzut vreodată” (John McEnroe). Cert este că s-a bifat un nou record, respectiv cea mai lungă finală din istoria turneului britanic. Rivalitatea era totală iar Rafa avea în palmares un alt record, încă valabil şi acum, pentru cea mai lungă perioadă ca numărul 2, urmărindu-l pe Roger timp de 160 săptămâni consecutive din postura locului secund.

Atunci, în 2008, astronomii de-acasă din Mallorca au sărbătorit victoria dedicându-i lui Rafa descoperirea lor din 2003 şi astfel a ajuns asteroidul 128036 să fie botezat “rafaelnadal”. Putem să-i spunem patriotism local. Dar e mult mai mult. La nici o săptămână de la succesul său aproape incredibil de previzibil (mai ales după problemele medicale de anul trecut), Rafael Nadal e cu gândul la echipa de fotbal a Spaniei. E patriotism natural, curat, este educaţia de care se îngrijea familia sa acum 10 ani, e tradiţia familiei şi a comunităţii din care n-a plecat niciodată. Joacă Spania!

Duminica trecută era campionul Spaniei pe iarba de la Wimbledon, duminica viitoare va fi suporterul Spaniei în finala Cupei Mondiale din 2010. “Asteroidul” din Mallorca se îndreaptă spre Soccer City din Africa de Sud să susţină echipa de fotbal LIVE din tribune iar anunţul a fost făcut acum câteva ore de Rafa însuşi pe facebook: “Que grande España!!!! Duminică voi fi la finala din Africa de Sud. Nu pot pierde asta şi îi voi susţine personal acolo!”.

Pe de altă parte, sunt de acord că Olanda e campioana mondială a suporterilor. Va fi epic.

“Stelele Negre” au fost la o secundă şi câţiva centimetri de transversală ca să joace una din finale iar dincolo de ghinionul acelui minut 120, această performanţă n-are legătură cu hazardul. Nu ajungi din noroc în poziţia să baţi un penalty chiar înainte de fluierul final al unui sfert de finală. Aşa cum în 1994, nici România n-a ajuns din întâmplare la loviturile de departajare pentru semifinale, era vorba de împlinirea unei generaţii teribile.

Acum nişte date. Ghana este de două ori campioană mondială la FIFA Under-17 World Cup, în 1991 şi 1995 iar în 1993 şi 1997 au pierdut finala. La FIFA Under-20 World Cup, Ghana a câştigat trofeul în 2009 şi a pierdut finalele din 1993 şi 2001.

Spre comparaţie, România s-a clasat pe locul trei în 1981 la FIFA Under-20 World Cup, calificându-se neînvinsă dintr-o grupă cu Brazilia şi Italia, ca o premoniţie pentru deceniul ce va urma în fotbalul românesc. A fost singura participare românească la un campionat mondial de fotbal pentru juniori! La FIFA Under-17 România nu a obţinut nicio calificare în toată istoria fotbalului românesc!

Campionatele mondiale de fotbal pentru juniori se joacă în paralel odată la doi ani iar însumate, competiţiile U-17 şi U-20 au împreună 30 de ediţii bifate, faţă de cele 19 ediţii ale Cupei Mondiale, incluzând-o pe cea din Africa de Sud.

Orice scuză inventată de FRF pentru justificarea statisticii de mai sus va eşua lamentabil în faţa argumentului Ghana. FRF ar putea invoca “condiţiile materiale” sau sistemul de calificare dat de  preliminariile europene ale UEFA, aşadar vezi Doamne! concurenţa mai aprigă. Dincolo de faptul că, faţă de orice continent, Europa are cele mai multe echipe alocate din start în competiţiile de juniori, concurenţa fotbaliştilor  juniori din întreg continentul african este mult mai sălbatică şi are legătură directă cu lupta pentru supravieţuire.

În acest sens, recomand cu căldură un reportaj despre fotbalul din Ghana realizat în 2008 de ESPN. O poveste emoţionantă despre cum lipsa surselor de hrană îţi afectează direct antrenamentul echipei, ca antrenor de juniori. Despre cum se joacă fotbal desculţ sau în ghete cârpite cu scoci, fiindcă ghetele unui copil costă 12$, adică o mică avere pentru care părinţii se chinuie să economisească luni de zile. Despre prăpastia care se cască între cei puţini selectaţi pentru academia de fotbal şi sutele de copii lăsaţi în urmă.

Dacă nu veţi avea răbdare pentru text, merită dat scroll măcar printre imaginile articolului ESPN. Îl veţi cunoaşte pe Shadrak (centru poză) în vârstă de 9 ani, care îşi va juca 11 ore şansa de a fi selectat, rezistând în soarele de ecuator al partidei decisive, deşi mâncase doar pâine cu ceai ca mic dejun. Veţi afla povestea fericită a lui Oscar, cu patru ani mai mare, căruia fotbalul i-a oferit şansa nesperată a unei burse de studii în SUA. Sau veţi descoperi frământările unui tânăr scouter englez Andy Farrant (centru poză), aflat în postura ingrată de a se juca de-a Dumnezeu cu destinele unor copii ghanezi. Sau cum soarta unor sute de copii vizionaţi într-un interval de câteva ore poate fi hotărâtă de o pasă, o piruetă, o preluare; cum diferenţierea pe vârste se face umilitor şi medieval funcţie de greutate, în lipsă de alte repere de identitate. Apăsarea deciziei de selecţie poate fi cel mai limpede înţeleasă din ezitarea unui scouter ghanez (stânga poză) de a se pronunţa asupra unui nume de copil sau altul, ştiind că asta le va pecetlui întreagă viaţă, lor şi familiilor lor. Nu idealizez, există desigur şi acolo favoritisme ale antrenorilor africani de provincie, asta apropo de nepotismul românesc şi de semnele de întrebare (aici şi aici) despre selecţia juniorilor români de la lotul naţional.

Revenind aşadar la juniorii noştri cu o singură calificare FIFA în palmares, oare ce scuză mai poate scânci Federaţia Română de Fotbal în faţa rezultatelor juniorilor din Ghana? Zero puncte e ultimul rezultat din grupele preliminare ale turului de elită UEFA Under-19, România fiind învinsă pe linie de Grecia, Ungaria şi Portugalia, golevaraj 1-8!  Dar în sfârşit, la anu’ ne calificăm sigur,  fiindcă găzduim competiţia europeană.

PS: Ce face Hagi în plină recesiune economică globală, cu investiţia în academia sa de fotbal mi se pare o frumoasă nebunie financiară, la fel de incredibilă precum driblingurile şi golurile sale.

Preşedintele Federaţiei Franceze de Fotbal, Jean-Pierre Escalettes a demisionat. Asta după ce a reflectat la catastrofa cocoşului galic de la Mondial. Coincidenţă sau nu, demisia vine după o vizită la Palatul lui Sarkozy.

Efectele comediei franceze de la Mondial se simt acum la Paris. Inchiziţia modernă e pe urmele lui Domenech si a preşedintelui federaţiei, care l-a ţinut în braţe după un Euro 2008 mizerabil. Cei doi foşti au ajuns în faţa unei comisii parlamentare. Asta pentru că imaginea Franţei ar fi avut de suferit după acest Mondial, în care “Les Bleus” a fost în grevă. Francezii i-au pus în băncuţe pe Domenech şi Escalettes, dar au precizat că nu e un proces. Moral Domenech şi protectorul lui o merită.  Pentru că au refuzat sistematic să discute cu presa şi să aibă o imagine bună.

Nicolas Sarkozy, Jean-Pierre Escalettes şi Jacques Chirac

Dacă soarta lui Domenech era decisă înainte de turneul final, demisia lui Escalettes a surprins. Asta pentru că şeful FFF a ţinut tot timpul de scaun. Se vede însă că o vizită la Palatul Elysee îţi poate schimba viziunea.
Prietenul lui Escalettes, Platini a intervenit şi el pe lângă Blatter, ca FIFA să deschidă o anchetă. Care evident va arăta neimplicarea politicului în sport, ca de fiecare dată. Şi totul va rămane ca o mare farsă.

Raymond Domenech şi Jean-Pierre Escalettes la audieri

Autorităţile franceze sunt mulţumite că le-au tras o baie de umilinţă lui Domenech şi Escalettes. Francezul de rând îşi va freca mâinile spunîndu-şi: Aşa le trebuie! Iar FIFA va zâmbi şmechereşte şi îi va face cu ochiul lui Sarkozy. Desigur, există metode rafinate de a stinge setea de sânge a sofisticatului  popor francez şi de asemenea există metode primitive de a face acelaşi lucru: preşedintele Nigeriei a suspendat echipa de fotbal timp de 2 ani din toate competiţiile internaţionale.

Normal că politicul nu se implică în sport. Pe nord coreeni i-o fi întrebat cineva?

Foto: daylife.com

Doi flăcăi, John Isner şi Nicolas Mahut, unul mai făcut ca altul (2,06 m vs 1,90 m) au mers pe terenul de la Wimbledon să joace un meci de tenis. Vorba că omul ştie când pleacă de acasă dar nu ştie când se întoarce a fost la ei mai valabilă ca oricând. Au reluat un meci început marţi, dar băieţii aceştia aveau întâlnire şi cu istoria tenisului. Şi uite aşa s-a ajuns în setul 5. Un set de povestit nu nepoţilor, pentru că ar adormi. Un set istoric şi atât. Un echilibru perfect şi tacit, de la început până la sfârşit. Cu mici excepţii.

Isner şi Mahut, parcă erau doi pugilişti care se ţineu unul de celălalt. După 7 ore de joc într-o zi, e explicabil. La un moment dat cei doi s-au înţeles parcă din priviri să nu se mai atace. Au răsuflat uşuraţi amândoi, când organizatorii au anunţat că se vor vedea şi a doua zi. Tabela arăta 59-59, la game-uri în setul decisiv.”Este peste orice am văzut şi mi-am imaginat vreodată” a declarat Roger Federer. “Nu ştiu cum îşi vor resimţi trupurile ziua următoare, săptămâna următoare, luna următoare. Acesta este un tenis incredibil! Să servească aşii pe care i-au servit şi să rămână concentraţi mental, e un efort eroic” a continuat campionul en-titre.

Meciul e deja în Cartea Recordurilor. S-a bătut cam tot ce conta într-un meci de tenis. Număr de puncte, de game-uri, durata unui meci, durata unui set şi cine ştie ce recorduri or mai fi. Mahut şi Isner au cerut time out cu candoare “Aş vrea să joc dar nu mai văd” a spus Mahut. Şi au primit amânarea în ovaţiile publicului.

Somn uşor băieţi! Ne revedem mâine. Întăriţi genunchii, relaxaţi muşchii! Să visaţi frumos! Noaptea e un sfetnic bun. Aţi făcut istorie! Acum mişcaţi-vă şi voi mai cu talent, că cineva mai trebuie să şi piardă/câştige! Dar, cine are curaj? Cine vrea să câştige cel mai lung meci din istoria tenisului? Sau cine riscă să-l piardă?

“Nu există remiză în tenis, aşadar va fi şi un învins. Dar cred că în acest meci, amândoi vor fi învingători deoarece au reuşit ceva absolut uimitor“. (Roger Federer, imediat după întreruperea jocului).

Foto: daylife.com

Filed under: Tenis ]]> http://sportsaga.ro/2010/06/24/game-59-59-si-la-culcare/feed/ 0 sportsaga John Isner & Nicolas Mahut http://sportsaga.ro/2010/06/23/vox-populi-vox-sport/ http://sportsaga.ro/2010/06/23/vox-populi-vox-sport/#comments Tue, 22 Jun 2010 22:51:58 +0000 Cip http://sportsaga.ro/?p=793 Continue reading →]]> … sau Sportsaga pe Sportvox. Punct ro.

De două săptămâni, blogul Sportsaga e încântat să aibă userul său cu acelaşi nume pe platforma sportvox.ro, unde în principiu, preluăm de aici unele articole care ar putea fi mai interesante. De exemplu, acest articol-anunţ este din categoria diverse/personale şi va rămâne postat secret doar aici. Prezenţa între autorii de pe sportvox a fost de la început o provocare prin expunerea către zeci de mii de cititori oferită  acestui blog retras între câteva… zeci de cititori. Dar mai ales a fost şi o onoare să semnăm alături de unele nume importante de jurnalişti (sportivi şi nu numai).

Nu ştiam cum va răspunde “lumea”, filozofiei acestui colţ de internet, în care am încercat mereu să ne limităm doar la “veştile şi poveştile” din sport, cele care merită ţinute minte într-un jurnal. Am pornit blogul cu ideea simplă: cât mai multă poveste, cât mai puţină opinie. Fără titluri care încep cu “Senzaţional”, fără gagica-fotomodel a nuştiucui sportiv, fără vulgar, fără polemici inutile, fără becalism, fără yellow-jurnalism. Doar sport. “Vox populi” cere sport.

Se pare că până acum suntem vrednici de şansa oferită şi ne-am descurcat mai mult decât decent, cel puţin statistic vorbind. Fără a deturna acest paragraf într-unul narcisist, azi, la două săptămâni de la primul articol preluat, privim cu oarecare stânjeneală din fruntea acelui clasament top10 cu autorii sportvox pe ultima săptămână. Şi fără falsă modestie, ne frecăm la ochi: primul loc la citiri, din păcate ultimul loc la postări. Mulţumim frumos pentru încredere, acel loc fruntaş e măgulitor şi obligă. Cu menţiunea că numărul de vizualizări, în niciun caz, nu este un scop în sine! Iar la acel nedemn ultim loc la postări, avem scutire motivată pentru absenţe: blogăreala vine ca hobby, după muncă şi celelalte sarcini din viaţa de zi cu zi. Cum ar veni, viaţa bate blogul.

Pentru că se lungeşte nejustificat, această postare va fi brusc încheiată cu ce se vroia spus încă din prima propoziţie: cea mai frumoasă descoperire a onoarei de a fi preluat pe sportvox va rămâne confirmarea  faptului că lumea încă vrea să citească şi textul clasic de rubrică sportivă. Iar aici vom rămâne fideli  stilului bătătorit de reporter sportiv, fie el şi google-reporter sportiv. Funcţie de timpul liber, blogul de faţă va încerca în continuare să noteze doar ce credem noi că merită povestit din sport, fie că-i o veste de azi sau o poveste veche de ani de zile. Asta ca un fel de declaraţie de intenţie.

autorii

Un mare campion şi un model în sport, Earvin “Magic” Johnson cere o statuie pentru un alt jucător de baschet. Pentru cine? E simplu de ghicit. E vorba de omul în jurul căruia Lakers se învârte de câţiva ani, Kobe Bryant. Ce a făcut Kobe, ca să merite o statuie? Tocmai a adus un nou titlu de campioană pentru echipa sa. Al cincilea al său şi al 16-lea pentru franciză. Cu acest inel 5, Kobe l-a egalat pe Magic Johnson.

Magic zice că Staples Center ar trebui să aibă în faţă o statuie a lui Kobe. Şi nu glumeşte. Dacă în anii 80, când Lakers era la putere Magic îl avea lângă el pe Kareem Abdul-Jabbar, Kobe nu prea a avut ajutoare. Spaniolul Gasol a fost cam singurul ce s-a putut ţine după el. Şi asta doar în ultimii doi ani. Şi fiţosul Big Shaq la început.

Toată lumea îl pune în umbra lui Michael Jordan şi tot mai mulţi cred că LeBron James îi va bate toate recordurile. Şi totuşi Kobe ar merita o statuie în Staples Center. Doar pentru faptul că a dus pe Lakers în spate timp de un deceniu.

Foto: Getty Images

Domenech e un actor. Se spune că ar fi jucat un rol într-un film, dar la montaj regizorul a renunţat la singura scenă în care apărea selecţionerul Franţei. Federaţiei din Hexagon nu i-a dat prin cap să taie scena în care Domenech joacă rolul de selecţioner la naţionala lor. Franţa s-a mai făcut de râs cu el la un turneu final, după ce în urmă cu 2 ani au luat un punct la Euro într-o grupă cu noi. Dealtfel până şi Piţurcă l-a citit pe Domenech pe care l-a şi ţinut în şah etern la Zurich.

Domenech e un actor care îşi duce personajul până la capăt. Raymond va pleca. Lasă în urmă un dezastru. După o generaţie a lui Zidane obişnuită cu finale, Domenech a reuşit două turnee finale de coşmar. Fără să treacă de grupe (puteţi pune X fără emoţii la Mexic – Uruguay), Domenech nu îşi cere nici măcar scuze. “Vom juca pentru onoare în ultimul meci” spune el. Cine îl mai ascultă însă? Pentru că jucătorii nu ştiu cum să scape mai repede de el.

Dar de ce scriu la timpul prezent? Şansele francezilor sunt pur matematice ca să mai audă vuvuzela. Vor mai auzi un timp “Vous, vous êtes là!“, până se vor plictisi de share/send şi update status. Fiindcă în prezent, Domenech e doar un personaj dintr-un viral de pe net.

Spania nu a jucat rău. Când pasezi de 3 ori mai mult ca adversarul şi tragi tot de atâtea ori mai mult la poartă, nu poţi să zici că ai jucat slab. Spania pare că e copilul răsfăţat al acestui Mondial. Toată lumea o vedea favorită la titlu pe bună dreptate. Copilul a dat însă cu nasul în ţărână când a ajuns la capătul toboganului. O aterizare bruscă la realitate. Acest şut în fund poate fi saltul uriaş spre trofeu pentru spanioli. Asta pentru că e greu ca o echipă să meargă perfect la un turneu final. Şi cum înfrângerea ar fi venit, e bine că ea a venit în grupă. Partea proastă e că aceast eşec pune în pericol calificarea. Dacă trece de grupă Spania e din nou principala favorită la cucerirea trofeului.

Când va învăţa şi aterizarea de pe tobogan, copilul răsfăţat va deveni un tânăr inteligent cu şarm şi personalitate. Eu cred că Spania are totul pentru a deveni campioană mondială. Un dram de noroc în primul meci era de ajuns pentru a bifa o victorie. După acest eşec spaniolii vor pricepe că nu sunt invincibili şi că oricând ghinionul poate sta din nou lângă ei. A doua oară, ar fi fatal!

Am văzut aproape integral toate meciurile din Africa de Sud. Se anunţa spectacol mai mare ca niciodată. N-a fost! Dar nici nu e cel mai slab fotbal jucat vreodată la Cupa Mondială. Nemţii au fost singurii care au fost jucat dezinvolt. În rest fotbal oarecum normal pentru o primă etapă din grupă la un turneu final. Şi totuşi, văd nemulţumire şi dezamăgire. E adevărat România nu e acolo. Dar ne obişnuisem şi cu asta. Nimeni nu se mai bucură de tensiunea unui 0-0. Surpriza Noii Zeelande cu Slovacia a stârnit doar zâmbete amare la adresa europenilor. Ce proşti slovacii ăştia! De ce proşti? Nu mai ştim să ne bucurăm de surprize la Mondial?

Cred că nu mai ştim să trăim şi fotbalul încrâncenat de la turneul final! Iar motivul e unul cât se poate de practic. CRIZA. Nu criza de fotbal. Ci criza asta care ne-a afectat tuturor ultimul an din viaţă. Mondialul e însă cel mai bun remediu să treci peste o depresie ca aceasta.

Să te bucuri de o pasă, de un gol, de un rezultat, de o surpriză, de o greşeală de arbitraj. Fără să te gândeşti la rate şi serviciu. Pentru cât a mai rămas din Mondial eu o să mă bucur. Oricât de prost ar fi un meci, e un meci jucat la turneul final al Cupei Mondiale. Mie mi-e de ajuns! E o bucurie ce nu-mi pot permite să mi-o refuz. Mai ales pe criza asta!

Foto: daylife.com