Somos el mercado del futuro

“Nu o să mai aveţi voi fotbalişti ca noi cît o să scrieţi despre fotbal!” spunea Dan Petrescu cu vocea unui om care îşi cunoaşte bine mediul şi meseria.

Această însemnare este despre o poză veche şi un titlu de ziar occidental care spun povestea unei întregi generaţii din fotbalul românesc. Pentru că în febra acestui mondial african, mi s-a făcut dor de fotbaliştii noştri, nu de “jucătorii” români din prezent. Pentru că mi-am amintit de tupeul ăla sănătos prin care îşi găseau cumva loc între echipe candidate la podiumul european de acum 20 de ani. Nu despre aroganţă este vorba, ci despre conştientizarea propriei valori, un mecanism psihologic indispensabil oricărui campion.

Apropo de fotbalul de club, e înşelătoare citarea în exces numai a  sezonului 1986 cu Steaua ridicând Cupa Campionilor Europeni, fiindcă e doar vârful icebergului acelei generaţii. Iar aici nu e vorba numai despre Steaua, fiindcă în anii’80 la Craiova juca viitorul căpitan al Barcelonei, iar Dinamo bifase două semifinale europene. Performanţa aceea singulară a fost poate o nedreptate statistică la câte sferturi şi semifinale de cupe europene au jucat echipele româneşti în anii ’80. Acel fotbal românesc tehnic, eficient şi “vitezist”, n-a fost deloc o întâmplare norocoasă în 1986, iar accederea din nou în finala din 1989 este încă o confirmare.

Desigur, în 24 mai 1989 pe Camp Nou din Barcelona, Steaua a cedat în faţa celui mai bun meci făcut de Gullit în carieră, în faţa dublei unui fantastic Van Basten, a lui Baresi, Costacurta, Ancelotti, a unei tinere speranţe Paolo Maldini aflat la prima cupă câştigată din cele 5 care vor urma, de fapt în faţa unui AC Milan ce abia se năştea şi avea să-şi revendice dominaţia europeană în anii următori.

În acea zi de mai 1989, El Mundo Deportivo, prefaţa finala cu o  poză şi o declaraţie de cinci cuvinte care spun povestea unei întregi generaţii din fotbalul românesc. Poza e superb aleasă titlului titrat mare în spaniolă, cu atitudinea relaxată a unui Lăcătuş sigur pe el, cu mâinile în şold, vorbind cu încredere şi cu siguranţă despre forţa fotbalului românesc.

După cum prevesteşte şi articolul de mai sus, graniţele s-au deschis într-adevăr după 1990, însă brusc şi haotic, prin prăbuşirea cortinei de fier. După reţeta privatizărilor gri, speculanţii au intermediat suspect toată acea generaţie fabuloasă  pe sume din care, în mai bine de 15 ani, administratorii fotbalului românesc au reuşit să investească doar într-un … sediu. Iar cluburile, adică statul, adică noi, am pierdut cu toţii.

Tragic este că undeva pe drum s-a pierdut şi acea mentalitate de campion. Iar asta se construieşte mult mai greu decât un sediu.

Foto: stelisti.ro

Posted in Fotbal, Istorie, Uncategorized | Tagged , , | 1 Comment

Vuvuzela, mărul discordiei

Instrumentul care le este atât de drag africanilor ne va bâzâi în cap pe toată durata Mondialului. Cei mai fericiţi vor fi probabil microbiştii-apicultori.

Nu a contat că aproape toate participantele la Mondial au cerut interzicerea vuvuzelei. Zgomotul infernal pe care îl face obiectul cu pricina strică toată atmosfera pe un stadion. Sud-africanii sunt de altă părere. Dacă mai punem la socoteală că vuvuzela e parte a culturii lor, nu mai e loc de negociere. Gazdele au câştigat, telespectatorul a pierdut. Da, telespectatorul! Sprinturile pe contraatac şi marile ratări nu vor fi însoţite de oftaturile prelungi de altădată. Cel puţin în faţa TV-ului, această ambianţă va dispărea cu totul la acest Mondial. Se va auzi în schimb un bâzâit ca de stupi, care va gâdila frumos auzul… apicultorilor.

O vuvuzela e ceva distractiv. Zecii de mii de vuvuzele la un loc sunt un coşmar. Japonezii nu au rezistat nici la antrenamente să le sufle gazdele-n urechi cu instrumentul de tortură. Mai multe echipe au cerut interzicerea lor pe motiv că jucătorii nu se pot auzi în teren la o distanţă de 2 metri. La o conferinţă de presă a Serbiei, ziariştii nu au auzit decît frânturi din declaraţiile lui Kolarov, pentru că afară un grup de suporterii testau jucăria. Ca tabloul să fie complet vine şi recomandarea unui medic sud-african, pentru suporterii veniţii de pe meleaguri străine. “Să veniţi cu dopuri de urechi la voi dacă vreţi să mai aveţi auzul întreg!”, a spus profesorul. La dezavantaje mai putem trece şi faptul că în aglomeraţia de pe stadion, mai multe boli se pot transmite mai uşor. Dar să nu fim prea preţioşi.

Dacă Blatter a dat Mondialul africanilor, evident că trebuia să le facă şi acest ultim hatâr exotic. De astăzi vuvuzela va bâzâi în urechile noastre şi va scoate un muget prelung în urechile actorilor de pe gazon. Cine rezistă mai bine vom vedea. Pentru început daţi o fugă la o stupină şi ascultaţi albinele, ca să intraţi în atmosfera acestui Mondial!

Foto:Daylife

Posted in Diverse, Fotbal, Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

Cum a început totul

La prima ediţie a Cupei Mondiale, România a fost prezentă. Şi asta va rămâne în istoria de aur a fotbalului. Indiferent câte calificări se vor mai rata.

În 1930, Regele Carol al II-lea intervenea pe la fabricile din acea vreme ca 20 de flăcăi să fie învoiţi, fiindcă aveau ceva important de făcut pentru ţară. Şi anume să intre în istorie pe undeva prin Uruguay, ţară de care pe acea vreme nici nu se auzise pe la noi. România a participat la prima Cupă Mondială de Fotbal. Jules Rimet omul care a inventat competiţia i-a invitat pe români. Aceste amănunte se cam ştiu. Sau poate nu. Românii au călătorit cu celebrul de acum vapor Conte Verde timp de două săptămâni. Ăsta da cantonament! Ce a fost în 1930 în Uruguay, aşa mai pe scurt? Păi ai noştri n-au câştigat grupa, dar nici nu s-au făcut de râs. Au câştigat 3-1 cu Peru unde s-a consemnat prima eliminare a unui jucător la Mondial. E vorba de un peruan. Şi tot la acel meci s-a stabilit recordul negativ de asistenţă la un meci la Cupa Mondială, valabil şi astăzi. Spectatori oficiali: 2459. Din declaraţiile consemnate în presă? Maxim 300 de oameni. Şi au pierdut 0-4 cu Uruguay, gazda şi viitoarea campioană mondială, prima din istorie.

Încă ceva care astăzi e de neînchipuit. La două meciuri din altă grupă, Argentina – Franţa şi Argentina – Mexic, arbitru asistent a fost antrenorul nostru Constantin Rădulescu. Asta pentru că România nu avea meci, iar uruguaienii aveau puţini oameni care să ştie aşa bine regulamentul FIFA.

Foto: mingi pe reprize: Argentina(R1) Uruguay (R2)

Mingea folosită la finala din 1930 arăta cam aşa. Departe de cum arată Jabulani-ul de astăzi. Dar orgoliile erau mari şi atunci. De frică să nu fie păcăliţi şi să se joace cu o minge cu care nu erau obişnuiţi, argentinienii au venit cu mingea lor. Gazdele o aveau pe a lor. Jules Rimet a găsit soluţia. O repriză s-a jucat cu o minge, cealaltă cu a doua minge. Aşa se face că la pauză cu mingea ei Argentina a condus cu 2 la 1, iar în repriza a doua, uruguaienii au marcat de 3 ori cu mingea lor şi au câştigat cu 4 la 2.

Cât despre România din 1930 şi drumul spre Uruguay, trebuie amintit că Regele Carol  al II-lea le-a garantat fotbaliştilor că vor fi reprimiţi la serviciul pe care îl aveau înainte de plecare la Mondial. Şi a avut grijă să-şi ţină cuvântul faţă de băieţi, mai ales că se trăia ca şi azi, în plină recesiune globală. Nucleul echipei era format din 3 jucători de la Juventus Bucureşti, Rudi Wetzer, Raffinski şi Emerich Vogl.
Primii doi, colegi de muncă cu ajutorul antrenorului Rădulescu, au ajuns la Rege, mare amator de fotbal, şi l-au rugat să semneze sub lotul de jucători. Aşa a fost posibil ca patronul de la Astra Română, să le dea imediat 3 luni de concediu cu plată. Antrenorul Costel Rădulescu a fost creierul acelei echipe.  Timpul s-a aşternut, iar astăzi se mai aminteşte de Constantin Rădulescu doar când se vorbeşte de arena lui CFR Cluj, însă aceasta este doar o coincidenţă de nume în plasa căreia am căzut eu însumi.

PS: Mulţumesc de corectură!

Posted in Fotbal, Istorie, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , | 4 Comments

Rişti şi câştigi încă un mandat, cu Africa de Sud

Inevitabilul s-a produs. Africanii s-au călcat în picioare la un meci de fotbal. Şi nici măcar nu a început Mondialul.

La amicalul Nigeria – Japonia organizatorii sud-africani au vândut mai multe bilete decât avea stadionul. Oamenii s-au călcat în picioare la intrare. Poliţia a fost depăşită de evenimente, iar la porţile stadionului a fost haos. Un poliţist a fost rănit grav şi alte câteva persoane au ajuns la spital. Din pacate, aceste incidente ar putea fi prezente zi de zi la Mondial.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1C_w6I1hQxw&feature=player_embedded]
Când Blatter a dat Cupa Mondială Africii de Sud le-a zis: Sunteţi puternici! Puteţi s-o faceţi! Evident africanii trebuiau răsplătiţi pentru ajutorul dat la alegerile care l-au dus pe Blatter în capul mesei la FIFA. Infrastructura Africii de Sud însă, nu poate asigura la standardele cu care eram obişnuiţi, un asemenea evenimet.
Majoritatea echipelor prezente la Mondial au luat strictul necesar în Africa. Altă dată delegaţiile erau pline cu soţii, iubite şi alte rubedenii. Acum riscul este mare. Răpirile, omorurile şi jafurile sunt la ordinea zilei în ţara ce ne dă Mondialul. Suporterii echipelor calificate sunt şi ei mult mai puţini ca altă dată.

Furaţi de peisajul care se va derula pe dreptunghiul verde vom ignora “victimele colaterale”.  La fel şi Blatter. Indiferent de incidentele care se vor petrece în Africa de Sud, boss-ul de la FIFA ne va asigura că totul e sub control. Normal! Şi-a mai asigurat cel puţin un mandat. Aşa că merită riscul.

Posted in Fotbal, Uncategorized | Tagged , , | 3 Comments

Regele s-a întors

Rafael Nadal a câştigat din acolo unde se simte cel mai bine. Pe zgura de la Roland Garros. 5 titluri la 25 de ani pentru “Regele Zgurii” la Paris e o performanţă incredibilă. Şi Rafa redevine numărul 1 mondial.

Robin Soderling a intrat cu capul plecat pe teren. Suedezul a pierdut meciul când s-a uitat în ochii lui Nadal. Restul a fost psihologie. Talentul a rămas în urma psihicului. La nivel mental Soderling n-a mişcat în faţa lui Nadal.

De altfel spaniolul, indiferent de adversar lasă tot timpul impresia că a venit la un meci de box. Felul lui Nadal de a lupta pe terenul de tenis inspiră teamă. E foarte agresiv. O răutate care lucrează asupra psihicului adversarului. Soderling a început să realizeze că a jucat prima sa finală de Grand Slam abia când Nadal îşi făcea bagajele să plece acasă.

Şi totuşi Rafa e puţin schimbat la revenirea după accidentare. E mult mai matur şi mai aşezat. Răutatea lui nu mai e aşa haotică. Iar bucuria e mai reţinută. Cred că de acum Nadal îi va ţine piept lui Federer.

Când ai o revenire cum a avut spaniolul, e clar că ai un psihic de astronaut. Şi la acest nivel mintea face diferenţa. Federer e acum un familist. Motivaţia s-a mai dus. Elveţianul se stinge uşor. Nadal e în putere. Să vedem cât îl vor mai ţine picioarele!

Posted in Tenis, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , | 1 Comment

Piciorul destinului

Valentino Rossi va sta departe de circuit tot acest sezonul. Păcat! A ratat şansa de a bate multe recorduri. Giacomo Agostini va rămâne cel mai titrat pilot din istorie.

Când primeşti o palmă de la un duşman e normal. Dar când cel mai bun prieten îţi devine cel mai aprig duşman, asta e dureros. Valentino Rossi a păţit-o! Pe circuitul pe care îl cunoaşte cum vânzătorul din piaţă îşi cunoaşte buzunarul de bani, Rossi a fost trădat. Nu de ceva sau de cineva. Ci de destin!

Un accident care ţi se întâmplă o dată în viaţă s-a petrecut acolo unde nu treabuia. Unde nu avea voie să se întâmple. Unde Rossi avea controlul. La Mugello, locul unde Ill Dottore a învăţat să ia primele viraje în cariera sa. Peste ani nimeni nu va ţine minte că Rossi şi-a rupt tibia şi peroneul la Mugello. Doar cifrele vor arăta că destinul a lovit.

Ill Dottore va rămâne în istore ca al doilea pilot de motociclism din toate timpurile, după Giacomo Agostini. La Mugello, Rossi nu a pierdut doar acest sezon. A pierdul primul loc în istorie. Culmea e că fatal i-a fost locul unde altădată făcea diferenţa. Ultimul viraj. De această dată nu a fost cel al cursei, ci al carierei!

Posted in Motociclism, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

Şansa vieţii

Alexandra Dulgheru joacă în aceste zile cel mai bun tenis din cariera de până acum. Pe zgura de la Roland Garros, românca de 21 de ani are şansa de a intra cu adevărat în lumea bună a tenisului.

Nu e extraordinar de frumoasă, să joace pe terenurile centrale ca Sorana Cîrstea. E însă foarte bună pe zgură. Alexandra Dulgheru face 21 de ani săptămâna viitoare. Şi zgura e prietena ei. Anul trecut a câştigat pe această suprafaţă la Varşovia. O surpriză. Am crezut că a fost un accident. Din fericire n-a fost. În acest an a prins din nou finala din capitala Poloniei, pe care o joacă astăzi. Semifinala cu chinezoaica Na Li a fost o lecţie de voinţă. Tot timpul cu capul sus românca n-a cedat niciun centimetru de zgură fără luptă. A alergat de parcă era sprintul final într-un ultim tur de pistă. A pierdut un set, singurul cedat în aest turneu. În finală va juca cu o altă chinezoică, Zheng Jie.

Important pentru Alexandra e însă Roland Garrosul, unde în primul tur are un adversar accesibil, Lucie Hradecka din Cehia. Zgura e suprafaţa pe care Dulgheru poate face minuni. Într-o lună şi jumătate Alexandra a bătut nume mari ca Dinara Safina sau Elena Dementieva. Românca a ajuns cea mai bine clasată jucătoare de tenis din România pe locul 32 şi tot urcă. Şi abia împlineşte 21 de ani. S-o ignorăm în continuare. Pe zgură Alexandra are mereu privirea sus.

Posted in Tenis, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Lecţia de fotbal de la Madrid

Jose Mourinho şi Louis Van Gaal au meciul lor. Cei doi au antrenat pe Barcelona timp de 3 ani între 1997 şi 2000. Olandezul era principal, portughezul asistent. După ce a învăţat de la Van Gaal, Mourinho a devenit principal. Acum e The Special One.

Finala de la Madrid are două personaje ce eclipsează clar partida. Bayern înseamnă Louis Van Gaal, iar Interul se confundă cu Jose Mourinho. Că va fi o finală închisă e de aşteptat. Două sisteme (4-2-3-1 vs 4-2-2-2), fiecare cu doi închizători nu poate produce un fotbal spectacol. Dar va fi în toate manualele de tactică.

La meci şi chiar după, toţi ochii vor fi pe margine. Acolo doi antrenori, care iubesc traseele de joc se vor duela. Mourinho a lăsat demult clipboardul. Îl mai foloseşte doar la antrenamente. Pe bancă portughezul îşi ia faţa de om supărat pe viaţă şi devine un vulcan doar când vine vorba de arbitri. Van Gaal în schimb e cu carioaca în mână la fiecare meci. Nu ştiu câtă relevanţă mai au traseele lui, când Bayern a trecut de Fiorentina cu un gol marcat dintr-un ofsaid de 2 metri, nesancţionat de arbitru.
Van Gaal şi Mourinho, pe lângă faptul că sunt doi “dictatori” la echipe, cei doi au lucrat împreună.Timp de aproape 3 ani, Van Gaal a fost principal la Barcelona, iar Mourinho i-a fost asistent. Imediat după plecarea olandezului de la Barcelona, Jose a devenit principal. După 3 ani alături de Van Gaal, Mourinho a decis că a învăţat meserie. E adevărat un an s-a fâţâit şi după regretatul Sir Bobby Robson, ca translator. (ciudat, avînd în vedere că şi acum Mourinho vorbeşte o engleză stricată).

Rezultatul? Lusitanul a luat toate trofeele posibile în Portugalia, Anglia şi Italia. Are o înfrângere la 9 meciuri, procentaj incredibil la acest nivel.
Sâmbătă elevul Mourinho e din nou în faţa profesorului Van Gaal. De această dată de pe poziţii de egalitate. Profesorul are la finală clipboardul, iar “fudulul” Mourinho a rămas doar cu paltonul. E drept, un palton devenit talisman.

Posted in Fotbal, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Dincolo de cifre

Guardiola şi Eto’o nu sunt prieteni. Nici măcar nu se plac neapărat. Fiecare îşi face meseria. Şi dacă eşti bun convieţuirea pentru succes, vine de la sine.

Nu vreau să comentez prea mult de victoria Barcelonei. Era un succes scontat. Chiar dacă niciun meci nu seamănă cu altul e greu să te baţi cu o maşină de fotbal, aşa cum s-a prezentat Barcelona IN TOT ACEST SEZON. Am să vorbesc de Guardiola. De încredere, muncă şi respectul pentru munca fiecăruia.
SOCCER-SPAIN/
Când a venit vara trecută pe banca Barcelonei, Pep a făcut o listă cu jucătorii care sunt liberi să plece. Acolo erau şi Henry şi Eto’o. N-au plecat. Banii nu au venit aşa mulţi cum se aşteptau catalanii. Sau în cazul lui Eto’o au venit din abis. A se citi Kazakstan. Aşa că amândoi au rămas. Şi acum ce faci tu ca antrenor nou, fără experienţă şi automat fără succese când rămâi cu doi jucători pe cap, deşi nu îi aveai neapărat în planurile pentru viitor? Păi faci ceea ce trebuie să facă un antrenor.
eto'o_guardiola_barcelona
ÎŢI FACI MESERIA DE ANTRENOR. Fără patron pe cap şi fără să bagi în seamă chibiţii. Doar meseria.
Dar ca jucător care ştie că antrenorul nu se bazează neapărat pe el, ce faci? Acelaşi lucru. Îţi faci meseria. Dar pentru asta trebuie întâi să te gândeşti doar la fotbal.
Şi ce face acum jucătorul care vare trecută era pe lista de transferuri? Adică Eto’o.  Iese golgeter în campionat şi dă un gol decisiv în finala Ligii Campionilor. Nu e ambiţie. Nu e palmă morală. E doar meseria. Şi înainte de tote dorinţa de arăta că e fotbalist. Nu jucător. Ci fotbalist.

Posted in Fotbal, Uncategorized | Leave a comment

Interzis muritorilor

Fernando Verdasco a jucat extraordinar, dar destinul l-a împins pe Rafael Nadal spre finală. Tenisul nu lasă loc de întâmplare. Roger Federer şi Rafael Nadal sunt deasupra tuturor.

Doi prieteni. Doi colegi în naţionala de Cupa Davis a Spaniei. Pentru 5 ore, cei doi au uitat de aceste amănunte. Au uitat că de mai bine de 10 ani se duelează pe terenurile de zgură. S-au poate nu au uitat. Poate tocmai din această cauză Verdasco a luptat ca un posedat. Niciodată nu am văzut atât de multă “răutate”. Ba da, am mai văzut. La Nadal, cînd nu era numărul unu mondial. Federer nu e capabil de asemenea exteriorizare. Pentru elveţian totul se consumă în interior. Dar să revenim la Verdasco – Nadal. Un meci superb. Un Verdasco, care a vrut să demonstreze că nu era o întâmplare când îl bătea pe Nadal la juniori. O dorinţă nebună a lui Verdasco a dus la un meci de vis. Cel mai lung din istoria turneului.

5 ore şi 14 minute, în care, ba tindeai să crezi că Nadal nu mai poate, ba că revine şi îl termină pe Verdasco. Un meci în care s-a jucat ca şi cum cei doi ar fi trecut măcar o dată în viaţă, nu pe la psiholog, ci pe la psihiatru. Doi spanioli experţi pe zgură au dat recital pe Plexicushion, latexul sofisticat, băgat anul trecut pentru prima dată pe terenurile de la Melbourne. La final Nadal a strâns 3 seturi şi a ajuns în finală. Scorul la puncte 193 la 192 pentru Nadal. După 5 ore şi 14 minute pe cei doi i-a despărţit un singur punct.
Când vezi o semifinală de acest gen, te întrebi, ce poate fi mai frumos? Ce răspuns va avea Federer pentru Nadal în finală? Eu unul nu pot să îmi imaginez un scenariu, pentru că sunt prea multe. Ce se vede însă, cu ochiul liber, e că, Federer şi Nadal sunt din altă lume. Foarte buni! Cei mai buni!

Posted in Tenis, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment